Nietzsche – Geniul lumii moderne

NietzscheReview

– Cum a scris Nașterea Tragediei (prima carte scrisă de Nitezsche) și ce voia să realizeze prin aceasta ?
– A scris-o după o serie de conversații intense cu Wagner, care dezvolta o teorie revoluționară a artei, unde arta putea să transforme societatea. Nietzsche voia să îi ofere o filosofie. A găsit modelul acestei gândiri în tragedia elenă, care conține povești profunde ale ființelor măcinate de conflict, suferință și distrugere. Însă era genul dominant care evoca gloria Greciei. În consecință a găsit în tragedia elenă o cale prin care să vorbească despre ființele suferinde din prezent, găsind semnificația vieții, găsind adevărul.

– Ce e atât de exploziv în această lucrare ?
– Nietzsche și-a structurat cartea în jurul opoziției dintre doi zei eleni: Apolo și Dionis. Apolo reprezenta lumina, adevărul logicii, controlul. Iar germanilor le-a plăcut de la bun început să asocieze Grecia cu raționalitatea, cu începuturile filosofiei. Dar Nietzsche a vrut să se axeze mai mult pe Dionis, personajul care amestecă limitele, descoperă activități de grup, dans, nebunie, sentimente viscerale. A făcut din aceasta elementul central al tragediei sale. Deci într-un fel era împotriva filosofiei, împotriva propriului său subiect, împotriva ideii că logica e calea spre adevăr. Voia să afle un alt gen de adevăr, altă putere de transformare.

– Dar cum crede că Dionis, cu latura sa tenebroasă, uneori haotică, necontrolată, va putea să ajute omenirea ?
– Nietzsche reacționa împotriva tradiției intelectuale germane, centrată pe eroul individual, a genului Oedip, dacă vrei. Ei au văzut că indivizii care suferă își pot transcende cumva sinele prin suferință, mesaj foarte creștin. Nietzsche a luat-o invers, văzând că individul s-a pierdut cumva în colectivitate, găsind într-o experiență de grup o transformare extatică. Asta a văzut la muzica lui Wagner și în tragedie. Astfel că într-un anume fel, suferința, care era starea tuturor, s-a transformat, prin experiența extatică, într-o afirmare a vieții. Viața asta, de aici și de acum. Seamănă puțin cu un concert rock, e ideea că poți să te pierzi într-o experiență comună extatică. Și să nu uităm că opera, în secolul XIX, era muzica rock a epocii și Wagner era simbolul rock al vremii. Iar Nietzsche credea că în acest fel se poate transforma societatea: prin trăirea exerienței comune, prin care poți să schimbi lumea.

————————————

– Unul dintre principalele subiecte din a doua carte a lui Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra, este dificilul concept de Ubermensch, al supraomului. Cine sau ce este acesta ?
– E mai ușor de spus ce nu este. Nu este un concept biologic, nu este o rasă umană superioară. Un ubermensch este o ființă care nu se mai bazează pe țeluri neautentice, venite din exterior, pe care i le fixează societatea, părinții, religiile. E un om capabil să se dedice țelurilor fixate de el însuși. Nietzsche crede că e îngrozitor de greu să oferi țeluri omenirii. Căci lipsesc instrucțiunile, nu există planuri. Deși ești pe deplin conștient că, orice țel ți-ai fixa, acesta nu este universal valabil, nu este bun pentru toți, însă este totuși unul față de care te angajezi, spre care aspiri. Ubermensch este unul care este capabil să mute și să vadă că răspunderea și bucuria creării vieții nu îi aparțin unui zeu transcendent, ci lui însuși.

– Cum definește Nietzsche fericirea ?
– În mod tradițional, fericirea este opusul durerii, al suferinței. Pentru el, nu este așa. E aspirarea către un țel, suferința de pe drumul către țelul propus. De exemplu zborul cu elicopterul deasupra munților nu îți oferă sentimentul deplin de fericire, pe care îl trăiești după ce ai mers 15 zile, pe jos, spre vârf. Depășirea obstacolelor din calea realizării acelui țel face parte din experiența fericirii adevărate.
– Deci nu e doar plăcerea, ci și durerea care însoțește fericirea…
– Durerea e o condiție de bază în realizarea fericirii.

————————————

– De ce trebuie înțeles acest volum (Dincolo de bine și rău – a treia carte scrisă de Nietzsche) ca să-l înțelegem pe Nietzsche ?
– În această carte își începe intens campania împotriva creștinismului. Afirmă că logica reală a creștinismului este, de fapt, ura față de natura noastră umană. Anume că suntem mânați de impulsuri, impulsuri sexuale, agresive, de dominare. Care conform creștinismului îl ofensează pe Dumnezeu și trebuiesc reprimate. Însă acest lucru pentru Nietzsche înseamnă că trebuie să ne reprimăm pe noi. Astfel crede că, creștinismul propovăduiește ura de sine. În asta constă critica sa față de creștinism.

– Ce găsește greșit la valorile morale creștine ?
– Numește creștinismul, denigrator, ‘morala sclavilor’, căci o vede ca pe o morală axată pe defavorizați. Sclavii Romei Antice, care erau cei slabi și aveau nevoie de o religie care să le dea sentimentul puterii. Dar în realitate nu aveau nici-o putere în lumea aceasta și încercau, explică el, să-și transforme slăbiciunea în putere. Astfel crede că valorile creștine ale smereniei, sărăciei, supunerii le fac celor slabi viața sigură în societate. Însă când aceste valori triumfă și devin ale majorității, ele consacră, în mod inevitabil, mediocritatea.

– Critica aceasta a celor slabi mă deranjează, căci în aceste lucrări ale sale nu este loc pentru cei slabi, pentru compasiune…
– Nietzsche nu credea că cei slabi trebuie călcați în picioare. Credea însă că nu trebuie să fim obsedați de cei slabi, iar asta ni se pare ciudat, însă întradevăr chiar era împotriva compasiunii.
– De aceea e atât de opus socialismului, comunismului ?
– Comuniștii și socialiștii poate au renunțat la credința în Dumnezeu, însă au păstrat valoarea creștină a compasiunii. El spune că, dacă te obsedează compasiunea pentru cei slabi, capeți o mentalitate care pune preț pe satisfacție. O numește ‘fericirea turmei’, demnă de animale. Noi merităm mai mult. Dacă te concentrezi să asiguri binele celor dezavantajați, te îndepărtezi de la ideea indivizilor măreți, care adesea sunt extrem de egotiști. Noi le-am spune egoiști. Însă el spune că au nevoie de egoism pentru realizările lor, căci realizările lor duc pe culmi civilizația și cultura.

– Nietzsche credea că morala creștină e periculoasă pentru viitorul lumii. Pentru a supravițui, omenirea are nevoie de indivizi măreți, de geniile pe care, credea el, morala creștină de sclav le ținea înfrânate. Însă admira totuși un sistem de valori. Vorbește și despre morala de stăpân. Ce spune despre asta ?
– Se apleacă spre lumea romanilor și grecilor antici, ambele mari societăți sclavagiste. Spunea că aceștia, prin zeii lor, se sărbătoreau pe ei înșiși. De exemplu luptătorul Ahile îl putea venera pe Ares, zeul războiului. Iar făcând asta, se venera pe sine. Stăpânii au o religie care îi afirmă, pe când sclavii au religia creștină, care le neagă propria natură.

————————————

La un veac de la moartea lui Nietzsche, criza creată de uciderea lui Dumnezeu poate părea exagerată. Lumea modernă nu s-a năruit. Dumnezeu, ca sursă necontestată a valorilor morale, pare să se fi retras în relativă liniște. Dar asta poate fiindcă nu avem viziunea profetică a lui Nitezsche, imginația lui sălbatică. Dacă alegem să purtăm ochelarii de cal ai turmei, oare nu privim, fără să vedem tocmai în abisul prezis de el ?

El credea că vidul va fi umplut de un haos de preferințe culturale. De o dezordine, de o aglomerare de alegeri personale, nocive în ochii lui Nietzsche, căci perpetuează nonvalorile turmei, atât de disprețuită de el. Iar probabil cea mai terifiantă viziune a sa era omenirea din lumea postcreștină. Pe aceștia i-a numit ‘oamenii din urmă’. Lor le-a rezervat furia cea mai ferventă. Ei, cei care s-au îndepărtat de idealuri mari, simțindu-se mulțumiți. Duceau o existență banală, fără excese de bucurie sau de supărare. Erau preocupați de banal și narcisism; duceau vieți de o mediocritate timidă, amăgindu-se că sunt fericiți. Credeau în ‘religia confortului’, cum Nietzsche o descria.
Oare nu e o descriere răvășitoare a lumii moderne ? O lume care nu-și asumă riscul măreției, care evită valorile superioare și celebrează platitudinea. ‘Oamenii din urmă’ sunt marea temere a lui Nietzsche. Ei privesc la o stea care semnifică potențialul trăirii depline a vieții, sensul întregii existențe, însă, fără dorința de a o urmări, doar clipesc către ea.

Înainte să cadă pradă nebuniei, Nietzsche a spus – “Când te uiți îndelung într-un abis, în cele din urmă abisul se va uita și el la tine.”

Advertisements